Articole de specialitate

Iarna cu suflet tanar

Privesc afara! E soare bland ce indrazneste sa se arate timid pe un cer de iarna nesigura si incerta. E o iarna uimita vazand ca se transforma, fara voia ei, si fara sa priceapa cum, in altceva. Nu intelege nici macar in ce! Doar priveste mirata la hainele noi de lumina si caldura pe care nu le astepta, cu care parca nici nu stie ce sa faca! Si totusi, nu-i displace! O fac mai colorata si mai blanda.

Stie insa, ca exista acei micuti care tanjesc dupa covorul imaculat al zapezilor de alta data, despre care au aflat din povestile celor mari.

Isi aminteste cu drag multimea fluturilor de aur alb rostogoliti de vant, pana ce ramaneau agatati de crengile brazilor ce se indoiau pana la pamant de greutatea lor de lumina, formand adevarate cupole sub care, ne ascundeam de ochii curiosilor, sarutul fugar al vacantelor de iarna. Inca ofera astfel de bucurii pe pantele muntilor, acelor temerari ce cauta si vor sa se intalneasca cu Ea.

La oras insa e greu sa o gasesti. Nici macar nu suntem siguri ca vrem. Stiind asta, si ea se ascunde: pe strazi inguste, unde iti tine stratul timid de nea departe de huruitul infernal si lama ascutita a utilajelor de dezapezire; in parcuri, unde asculta cu incantare chiotele de bucurie ale copiilor ce au gasit ascunsa undeva intr-un ungher, vechea saniuta ruginita poate, de asteptare. In oras are doar bucurii marunte, insa pe campuri dar mai ales pe crestele muntilor este la ea acasa.
 
Acolo se rostogoleste bucuroasa acceptand incantata chipurile bizare si haioase pe care i le ofera acei oameni de zapada, construiti cu maini incalzite de ger, cu nas rosu si obraji fierbinti ai celor ce stiu sa se bucure ca niste copii, indiferent de varsta.

Acolo, bataia cu bulgarii seamana cu zborul unui stol de porumbei albi, zburataciti intr-o zona fara poli magnetici, ce ratacesc haotic dupa ce au pierdut directia dar, cad iremediabil spre pamant. Cand, in zborul lor frant isi ating tinta, se suprapun: tipatul de bucurie al celui ce a reusit cu a celui care a incasat-o. E un haos de chiote si zbor, ce face ca  energia ce ii propaga in aer sa aiba consistenta materiala a sunetului.

E o nebunie frumoasa, ca o scuza pentru ca ceea ce facem este departe de ceea ce suntem, sau credem despre noi ca suntem, in viata de zi cu zi. E meritul ei ca reuseste sa ne faca sa redescoperim in noi bucuria copilariei. E greu sa recunoastem acest lucru?

Ea are nevoie de asta, altfel nu poate exista! Doar noi, cu indiferenta noastra o facem sa se teama si se se ascunda, apoi regretam bucuria iernilor din copilaria noastra...                     

Daniela Dochita
22.01.2009

<< Inapoi